Reprezentativ

Somnul încă doarme

Stele argintii se sting
în zorii zilelor aduși
de clipele însingurate,
iar somnul încă doarme
în patul visării și o visează
pe cea care scrie,
pe aceea care scrie despre
nopțile goale și despre privirile
aprinse de dor
sau scrie cu visele ei neatinse
ori cu visele umbrelor ei,
dar scrie cu al morților dor
despre iubirea ce o poartă cu sete
în toate durerile înnăbușite
ale pământului.
Viezurele nopții nu îi dă pace să viseze
visele de noapte sau visele zilei.
Noaptea o inundă și îi curge prin vene,
ajunge la inimă și bate și bate în liniște,
încât de atâta liniște,
scrisul i se coboară în bernă!
Nu își mai aparține ei,
acum este a voastră
și o văd cum șade în vârful tăcerii
ducând liniștită poema scrisă
pe toate crestele lumii
și încă o mai văd cum dănțuiește
cu viezurele nopții.
El a visat-o, a dorit-o, demult, demult,
iar acum, o are și cu lăcomie
v-a dăruit-o vouă.
Ea este poeta care astăzi
mă privește, tulburată, din oglindă.
Sfidător, mă întreabă.
Ce ai făcut cu mine
și în ce contrast de lumini ne jucăm
de când am uitat să ne mai privim
în oglinda poemei?
Reflectă cu mine
și adună toate stările lumii,
pe altare creștine
ca pe o cădere de grindină
în liniștea înserată.
Arată-mi rătăcirea noastră,
arată-mi-o ca să o scriu
cu focul pământului
într-o răsuflare de clipe
și cu sete să o beau din inima ta.
Deschide izvorul somnului
care încă mai doarme în patul de vise
și scutură cu putere toți norii
în poteca sufletului meu,
că eu te caut în visele desculțe de noi.
Leagă-mă iar și iar cu forță,
cu forța privirii
și ia-mă de mână să ne iubim
ca într-o armonie de cuvinte,
doar eu și tu și el, viezurele nopții – mereu.

Anunțuri

Poetul Ion Vanghele, în zborul infinit

Poetul Ion Vanghele, în zborul infinit

Un februarie geros a coborât dintre munţii noştri străvechi , supărat şi el că de la o vreme pământul se deschide din ce în ce mai des, înghiţind deopotrivă oameni de ispravă ai României mele, împreună cu orizonturile, visurile şi lumina spiritelor lor, dar şi cu o parte din sufletele noastre, ale celor care mai trăim încă, cel puţin fizic.
Gerul Pustiitor, a venit iar pe aici, pe la noi şi s-a oprit La Ploieşti, unde s-a instalat la fereastra unui mare poet. A bătut în geam discret şi a aşteptat liniştit să i se deschidă. El, Gerul Pustiitor anunţase că va sosi, chiar dacă ştie că nimeni, niciodată nu-l aşteaptă şi nu-l doreşte. Are vestitorii lui, pe care şi-i trimite cu ceva vreme înainte. Nu negociază niciodată, iar când o face, amână doar foarte puţin o hotărâre pe care o va lua cu certitudine.

Aşadar, în noaptea de 3 spre 4 februarie, Pustiitorul Ger s-a apropiat din nou de fereastra poetului Ion Vanghele. Până şi el era fascinat de versurile care pluteau deasupra oraşului adormit, ca o chemare către nemurire şi univers. Auzise chiar din inima oraşului coruri de îngeri, ce părea că brodează straiele nemuririi, întinzându-le peste puritatea zăpezilor şi înaltul cerurilor. A distins o chemare printre suspinele angelice. I se păruse că vocea unui copil venea peste coamele caselor întunecate de negura înfiorătoare a nopţii. Dar , nu… nu poate fi vocea unui copil, pentru că nu se poate ca un înger în formare să cheme furia gerului cu o aşa armonie îmbietoare şi cu atâta de seninătate…
Pustiitorul stă deasupra oraşului, ca o pasăre de pradă privind, şi ascultând, ca să ştie unde să coboare şi să înfaşce biata vietate, ce i se încredinţează temporar. Niciodată nu este impresionat de modul în care este chemat. Poate auzi cântecul păsării spin sau urletul de disperare, ce mai imploră o amânare de câteva zile sau ore, sau i se aruncă în vârtejul îngheţat.
El, Gerul Pstiitor, nu cunoaşte îndurarea.Vede doar diferenţa dintre strigătele cleor care vor să pornească împreună cu el, spre libertatea absolută sau către eliberarea de toate suferinţele…Chiar dacă cunoaşte glasurile care se înalţă desupra oricăror suferinţe, înţelege că el, Pustiitorul, vine desupra voinţei sau ştiinţei noastre pământene. Acum îşi trimite solii, tot aşa cum şi pământeanul îşi roagă îngerii păzitori să-şi ridice steagul alb către puritatea absolută, căreia vrea să i se predea.
Mai ştie că pământeanul care urmează să plece acum, răpit de vârtejul lui, ca ajungă la nivelul purităţii absolute , este necesar ca, mai întâi, să fie desprins de lumea aceasta, ce pare uneori mai rece decât el însuşi. Aşa că, în seara aceasta, sigur de menirea pe care trebuie să şi-o urmeze, porneşte către fereastra întredeschisă, pe unde se mai plimbase de câteva zeci de ori, atras de armonia versurilor poetului Ion Vanghele, ce se întrupau dintr-o dragoste fabuloasă şi, în acelaşi timp, neîmplinită…
Se opreşte Pustiitorul, aşezându-se o clipă peste coama uriaşă a casei. Se strecoară uşor, la fereastra generoasă, curios să înţeleagă versurile cu care, el, Pustiitorul era chemat:
,,Ca unora din noi să fie bine,
Iată, murim puţin câte puţin,
Iar frunzele se mistuie-n suspine
Când spaimele în noaptea nostră vin”
El însuşi se clatină, atunci când strigătul poetului a fost desluşit. Oare ce pământean mai acceptă să facă o singură concesie unui semen, pentru ca altora să le fie bine?
El Pustiitorul a venit acum, la chemarea acestui poet, pe care a vrut să-l răpească de vreo câteva ori. Dar, un înger al Domnului i-a poruncit să mai aştepte un pic, fiindcă nu putea să-l urmeze, până ce chemarea sa nu se va întrupa sub forma unor versuri, ce va să exprime şi să confirme modul său de a exista şi de a se nemuri. Acum, Gerul Pustiu a înţeles că totul s-a întregit.
Domnul a hotărât că menirea acestui poet s-a împlinit. Se opreşte în faţa ferestrei. E întredeschisă. Poetul îl aşteaptă. Un zâmbet îi luminează chipul. Nu se teme, fiindcă poeţii buni n-au teamă de ceea ce oamenii numesc moarte. Ei trăiesc şi gândesc dincolo de judecăţile simple, de valorile lumeşti, de socoteala obişnuită cu lumea materială. Au legile lor, pe care nu le poţi înţelege şi pe care nici nu le poţi cerceta…Se strecoară prin fereastră. E cald în casa aceasta, unde poetul a zâmislit atâtea gânduri, unde a împlinit atâtea cuvinte, cărora le-a dat formă, minte şi judecată… Aici, la masa aceasta bătrână, trupul lui firav s-a aplecat peste cuvântul pe care voia să-l îmbrăţişeze, ca astfel să-i sfinţească puterea şi iubirea.
Iată, patul poetului. Locul de tihnă, unde, privind spre fereastră, poposea muza lui. Cât se aseamănă cu mica încăpere în care marele George Bacovia dormea, crea şi îşi savura clipele, privind pe fereastra din curtea lui cea mică!
Îşi întoarce privirea spre cel ce stă întins peste velinţele călduroase, de care nu mai are nevoie acum. E palid, răpus de suferinţa şi de singurătatea visurilor neîmplinite, dar şi de bucuria de a-şi fi lăsat o adâncă urmă a trecerii sale prin lume.
Îi atinge fruntea, coborând cu degetele sale îngheţate şi învrăjbite de dorinţa de a-i confisca întrega suflare, apoi porneşte înapoi, în negura nopţii.
Gata. Pustiitorul şi-a luat obolul, s-a resemnat. A zburat iar furibund peste coamele caselor, gata să asculte o altă chemare.
De acum, Ion Vanghele, pentru pământeni, înseamnă doar poezia lui. Faptele, dorinţele, împlinirile, durerile, regretele, vor fi păstrate şi dăruite semenilor noştri, doar de jocul infinit al litrelor sale. Dar, până ca Domnul să-i îndrepte calea către puritatea absolută, noi, pământenii, trebuie să ne ocupăm de trupul care a ajutat divinitatea din acest poet, să nască arta şi geniul cuvântului cadenţat. Astfel că, împreună cu Manuela Cerasela Jerlăianu, pornesc spre Ploieşti, cu trei zile mai târziu, pentru a-i spune poetului că suntem acolo, special ca să-i salutăm cu onor şi cu respect, plecarea definitivă de aici.
Ea, Manuela, micuţa, dar însemnata poetă în stil clasic, l-a cunoscut pe cel ce acum aşterne Domnului le picioare florile recunoştinţei sale, prin mijloacele moderne de comunicare.
El, un poet cunoscut, cu un rafinament şi un stil elegant de exprimare, precum şi cu o bogăţie de mijloace şi expresii artistice, pe care puţini poeţi şi le permit.
I-a observat poemele, publicate pe diverse siteuri lietrare, care vorbeau despre o trăire poetică abisală, exprimată monumental. Totuşi, poezia sa avea nevoie şi de o şlefuire, care urma să-i dea strălucirea pe care o merita. Astfel, în scurt timp, cei doi îşi încep epopeea, pe care o vor transforma aproape într-un fenomen literar.
Lucrează cu fervoare, lăsând intuiţia, puritatea, retrospe ctiva interioară să se aştearnă pe hârtie. Scriu împreună mii de poeme de dragoste, îşi dau replici de o fineţe şi o eleganţă a trăirilor, care nu se lasă neobservată. Nasc astfel, din acest rod al legăturii lor literare, câteva volume de poezii, care reprezintă o valoare incontestabilă. Iată deci, : ,, Ce e iubirea, Două inimi bătând pe acelaşi portativ, Poeme în oglindă, ”….volume ce apar în tandem, cărora nu se poate să nu le dai girul unor poeme de mare valoare literară.
Lucrează împreună, muncesc şi separat, continuând legătura lor spirituală, care îi ajută pe amândoi şi pe fiecare în parte, să se dezvolte şi să se motiveze reciproc, pentru a se valoriza prin literatură.
Motivaţi de dragostea lor pentru poezie, dau frâu liber imaginaţiei, lasă muzele să îi viziteze din ce în ce mai des, ba le şi sechestrează uneori, oferindu-le florile sufletelor lor.
Muncesc amândoi, zile şi chiar nopţi întregi, aşa cum de puţine ori se întâmplă în lume, construind metafore care îmbracă cititorul în imagini feerice sau chiar divine, aducându-i în faţă o imagine a iubirii pământene sau nu, care se concretizează prin volume scrise separat dar și în dialog poetic.
Despre aceste minunate volume, distinsa doamnă Cezarina Adamescu spune: ,,Semnificativ, remarcabil e faptul că ei reuşesc să transmită o stare poetică inedită. Ei folosesc în acest scop sintagme şi metafore proaspete, ce adumbră primavera din inimile lor”.
În fine, reuşesc să scrie neobişnuit de multe poeme de calitate, într-un an, pe care şi-l propusese să fie numit ,,Anul Vanghele”.
Datorită intervenţiei divine, cei doi s-au întâlnit în locul potrivit şi în momentul potrivit. Scriu, datorită acestei formidabile uniuni spirituale, într-un timp record, numeroase volume, de care ei sunt uimiţi şi încântaţi, iar noi , cititorii, fericiţi că ne regăsim în dialogurile lor idilice.
Acum, când poetul s-a ridicat la lumina veşnică, mă hotărăsc să ajung până la Ploieşti, în chip de însoţitoare a consoartei sale în literatură – Manuela Cerasela Jerlăianu.
Pornim de undeva din Magheru, în dimineaţa zilei de 7 februarie. E destul de frig. Noroc că există o sală de aşteptare, în autogara de unde luăm microbuzul către Ploieşti.
Manuela a adus pentru părintele său spiritual o coroană, flori şi multe lacrimi, pe care nu şi le ascunde. O întreb, discret şi cu teama de a nu-i provoca o şi mai mare suferinţă… Răspunsul său mă tulbură: ,,aşa cum te-ai simţit tu, când domnul profesor Beniamin Cotigaru, mentorul tău, n-a mai existat şi pentru tine!”
Trag aer în piept, pentru ca ea să nu mă vadă sensibilizată şi mă aşez alături, pe banca de lemn, unde suntem apărate de gerul de afară. N-o mai întreb nimic, fiindcă îi citesc durerea pe chip, care îi întunecă privirea şi simţirea, până dincolo de ceea ce poate înţelege orice om, care nu a trăit despărţirea de un om pe care l-a preţuit.
Microbuzul cu care urmează să sosim la Ploieşti, soseşte pe peron. Urcăm, după ce avem grijă să depunem coroana într-un loc mai ferit, pentru ca florile să nu se rupă.
Ne aşezăm pe banchetele din faţă, iar imaginile încep să alerge pe dinaintea ochilor, creându-ne iluzia că totul merge înapoi, de parcă am fi pornit într-o expediţie în trecut. Ajungem relativ repede, şoferul conduce cu atenţie,iar gândurile noastre ne însoţesc în fiecare secundă, chiar dacă, fizic vorbind, suntem prezenţi. Coborâm. Aduc coroana. Oprim un taxi, care ne duce la adresa pe care Manuela o spune. Maşina se opreşte în faţa unei vile, construită probabil în perioada interbelică. Coborâm. Ne întâmpină una dintre fiicele poetului. Urcăm un etaj, iar Manuela mă conduce direct în camera în care poetul a creat miile de poeme și a descifrat volumele de Hermeneutică şi unde a visat la lumea frumoasă pe care şi-o dorea.

,,Bătrâna masă” – aşa cum o numea, pe care era așezat calculatorul, sursa prin care ne-a lăsat moștenire creațiile sale, ceşcuţa de cafea şi câteva cărţi, patul şi o mică bibliotecă, tixită cu propriile cărţi, umple încăperea cu obiectele pe care poetul şi le-a dorit alături.
Manuela se aşează pe pat. Eu rămân în picioare, privind încăperea. E frig, fiindcă aici nu s-a mai făcut focul. Soba e rece, iar Gerul Pustiitor a trecut de curând prin locul acesta.
Una dintre fiicele poetului intră pe uşă cu o tăviţă, pe care sunt câteva ceşti de cafea. Manuela refuză, cere să o ajut să-şi ia medicamentele. O invită pe fiica poetului să se aşeze lângă ea. O întreabă dacă ştie ce a pierdut familia şi societatea românească. Nu aud răspunsul fetei, din cauza suspinelor. În odaia poetului, printre hohotele de plâns ale copilei, aud vocea calină a Manuelei, care ne recită din poezia celui ce abia ne-a părăsit:

,,Cu ochii de stele la mine priveşti,
Întreb veşnicia, acum unde eşti,
Iar fiara cu laba loveşte în uşi,
În cerul ce cade prefăcut în cenuşi”
Ies, fiindcă nu mai suport suferinţa. Mă invită cineva într-o altă încăpere, unde o sobă încălzeşte trupurile celor ce s-au adunat pe lângă ea.
Pe marginea unui pat, o mamă îndurerată primeşte câte o mângâiere. Ştiu că este mamă, pentru că nimeni în lumea aceasta nu primeşte nenorocirea copilului său cu atâta sfâşietoare durere. Însă, remarcabila doamnă, poartă această povară cu o demnitate,pe care recunosc că nu am mai întâlnit-o.
Îndrăznesc să o întreb dacă îşi menţine încrederea în Dumnezeu, după cele ce i-a fost dat să trăiască. Ridică ochii, mă priveşte surprinsă şi mă lămureşte că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Are o voce frumos timbrată, pare o doamnă simplă dar în spatele acestei simplități se ascunde o intelctuală fină şi o femeie luptătoare.
Impulsionez discuţia, poate şi din dorinţa de a mai îndepărta vălul deznădejdii, care este aşezat peste întreaga ei fiinţă, în direcţia învăţământului, a sănătăţii şi a patriotismului. Doamna îmi răspunde calm şi cu o desăvârşită putere de judecată şi de înţelegere a tuturor situaţiilor, a contextelor şi perioadelor prin care fii ţării noastră au trecut. Înţeleg, din acest răspuns, dar şi din discuţiile care au urmat, de unde moştenea poetul Ion Vanghele atâta cunoaştere, înţelepciune şi abilitate în exprimare.
Manuela a rămas în camera unde poetul şi-a chemat muza, unde şi-a trăit tristeţea, bucuria şi singurătatea ,,prin trecerea lumii”, găsind de prea multe ori că trebuie să facă asta …,,plin de tăceri”.
Vine timpul să plecăm spre biserica unde trupul poetului nostru ne aşteaptă. Ne îmbrăcăm. Pornim spre Casa Domnului, unde ne adunăm la mai toate evenimentele mai importante din viaţa noastră. Drumul e greu, pentru că boala tinerei poete îi încetineşte pasul. Nemernica! Nu ține cont de nimeni şi de nimic!
Nu mai am puterea să mă revolt, fiindcă am mult prea destule motivele care să mă oblige să-mi păstrez energia, de care se vede treaba că am mare nevoie. Manuela îmi primeşte sprijinul braţului, hotărâtă să ajungă la ultima întâlnire pământeană cu mentorul său. Drumul e relativ lung şi sunt îngrijorată de puterea de rezistenţă a tinerei poete. Ajungem cu bine.
Biserica se înalţă pe o străduţă cuminte, parcă pregătită să păstreze liniştea şi decenţa unui lăcaş sfânt.
Urcăm treptele cu apăsarea omului năpăstuit de boală şi de suferinţă. Trecem de uşile meticulous sculptate şi intrăm în lăcaşul care ne primeşte de fiecare dată când inimile nosatre bat mai tare decât trebuie, indiferent din ce motiv.
O lumină difuză ne primeşte, gata să ne liniştească sufletele biciuite de gerul de afară, dar şi de sfâşietoarea durere a unei ,,clepsidre sparte”…
Pe catafalc întrezăresc sicriul care va însoţi definitiv trupul poetului. Mă retrag, pentru ca tânăra poetă să-şi poată plânge liniştită mentorul. Îi atinge mâna, pe care o mângâie în mod repetat. Aud parcă, printre suspinele decente ale Manuelei, o voce ce pare sosită din genune:
,,În linişte alunecăm spre moarte
Amurgurile-n umeri înfloresc
Şi gândurile sunt clepsidre sparte
Care în alb de lună amorţesc”
Mă aşez pe una dintre banchelete din lăcaş şi încerc să mă încălzesc. Mi-e atât de greu să însoţesc oamenii pe ultimul drum, dar de câte ori nu pactizăm cu Sisif, cărând în spate sau în suflet o greutate imensă, care se rostogoleşte iar şi iar?
Îmi strâng mânile la piept, poate fiindcă frigul mi-a pătruns în inimă. S-a cualizat cu tristeţea tinerei poete, cu grija mea ca starea ei precară de sănătate să ne creeze probleme.. Îmi strâng mâinile, suflând căldură în pumnii încleştaţi de frig sau poate de deznădejde.
Fac o rugăciune, în care îi încredinţez Domnului toate grijile mele. Închid ochii. E linişte în biserică. În jurul catafalcului, familia aşteaptă cu decenţă şi durere slujba celor doi preoţi. Lacrimile lor mă impresionează şi mă dor, deopotrivă. Ridic ochii spre naos, căutându-l parcă pe Atotputernicul, căruia să-i încredinţez ruga mea de a se milostivi de toţi cei prezenţi, care au nevoie de mângâierea Lui. Toţi ascultă cu capetele plecare şi cu inimile zdrobite, glasul Domnului, prin diafanele voci ale Părinţilor. Ei au pornit deja ultima slujbă, prin care vor ruga pe Domnul, să primească spiritul nobil al poetului nostru drag.
Din când în când aud suspinele Manuelei, care acum se îngemănează cu ale mamei poetului. A sosit, sărmana mamă, la căpătâiul fiului său, adusă de familie. Mă rog pentru ea, pentru familia poetului, pentru tânăra Manuela şi pentru noi, cititorii sau confraţii, dacă i-am greşit. Rămân cu ochii închişi şi dincolo de slujba plină de măreţie, care răsună angelic în biserică, aud parcă vocea poetului Ion Vanghele, care-mi şopteşte printre lacrimile despărţirii:
“Şi mioritic, doi poeţi,
Vom sta în taină la taifas,
Când urcă luna prin pereţi,
Privind la locul care-am ars…
Slujba continuă, preoţii se completază unul pe celălat, într-o armonie care alină sufletele prezente. O slujbă care poate să demonstreze că încă mai există preoţi cu conştiinţă şi cu respect faţă Dumnezeu şi de enoriaşi.
E linişte acum, preoţii au terminat slujba. Cortegiul porneşte înspre cimitir. Cineva din familie îşi roagă fiul să ne ducă până acolo.Urcăm într-o Dacie, care ne lasă pe o alee apropiată de locul în care Poetul va rămâne definitiv.
Zăresc mormântul Mădălinei Manole. E curat, plini de flori şi de tristeţe. Sute de insemne ale creştinismului, răsar din parcelele de câţiva metri, care anunţă existenta veşnică a unui nume, ce poartă nişte date alături. E tot ceea ce mai rămâne de unii dintre noi.
Azi, pământul acesta s-a deschis din nou. A primit în el, trupul unui poet, căci spiritul său, deocamdată este aici. Stau la o oarecare distanţă, fiindcă nu support să privesc momentul când coşciugul coboară între cei patru pereţi de veşnică încarcerare.
O prind pe Manuela de braţ, îngrijorată de perioada prea mare în care a stat în picioare, ţinând cont de boala ei şi o aud când îmi şopteşte:,,încă e aici, cu noi”!
Acelaşi nepot al domnului Vanghele, împreună cu mama sa, ne ajută să ne întoarcem la autogara, de unde pornim spre Bucureşti.
Ne aşezăm din nou, pe aceleaşi locuri. Printre lacrimi şi tăceri grăitoare, Manuela mă roagă să cumpăr două cafele. Cobor. La automatul din staţie, urmăresc lichidul amar, care curge din măruntaiele maşinăriei. Mă întorc cu licoarea fierbinte, care ne mai încălzeşte trupurile, atacate de gerul cumplit. Un vânt păcătos ne-a înteţit suferinţa. Acum e bine. Curând vom ajunge acasă. Bucureştiul este aproape. Maşina noastră porneşte. Prinde viteză şi din nou imaginile par să alerge în sensul invers al deplasării noastre. Un tors odihnitor al motorului se îngână cu versurile poetului nostru, care s-a împărţit între Ploieştiul lui drag şi inimile cititorilor săi:
,,Doar bocitoarele mai plâng
Pe-un mal de iederă surpat
Şi-n îngerii care-au plecat
Azvârl cu florile pe rând”

Cati Urucu
26/02/2017

București

ÎŞI IA MAMA BUN RĂMAS

O casă,o masă,un copil,o jucărie,
Prea bine ar putea să fie,
Din mult prea multe întâmplări,
Parfumul ce miroase-a flori.
Dar viaţa e croită din contexte,
Împrejurări stupide şi pretexte,
Dânsa nu ţine partea nimănui
De-mi vine să o agăţ în cui.

Copil zglobiu cu părul auriu
Am sentimentul încă viu
Că nu pot să mai fac un pas
Şi-ţi spune mama bun rămas.
Eu vreau să ştii că te iubesc,
Că fără tine mă topesc,
Dar nu pot să te îngrijesc,
Tu ştii şi te trimit la casa de copii.

Mama te roagă să o ierţi
Şi noaptea-n vis să nu o cerţi
Pentru un gest atât de disperat
Ce lasă sufletul pătat.
Eu azi te rog cuprinzător,
Să nu laşi gândul sfidător
Să-ţi poarte inima în constelaţii
Pierzându-şi mama,tata,fraţii.

Că dacă suntem sănătoşi
Cum suntem mamă de frumoşi
Vom construi şi noi o casă
Şi vom avea pâine pe masă.
Dar pan’atunci copilul meu
Tu ştii că mamei îi e greu
Ea nu te poate îngrijii,
Cum poate casa de copii.

Acolo vei avea de toate,
Program de zi şi noapte
Copii în jur şi jucării
C-aşa-i la casa de copii.
Şi-o să înveţi atâta carte
Cum lângă mine nu ai parte,
Vei dovedi o meserie,
În viaţă bine să îţi fie.

Copil zglobiu cu părul auriu
Atât mai pot maică să-ţi fiu
Îndrumător pe mai departe
De sfaturi bune să ai parte.
De-om trece peste toate bine,
Tu să mă ierţi măicuţă mâine
Şi să mă ierte Dumnezeu,
Că te-am crescut aşa de greu.

Tu dacă nu vrei să mă ierţi
Şi noapte-n vis o să mă cerţi,
Copil zglobiu cu părul auriu,
Cum peste astea trec, nu ştiu!

ÎN VIS LA JUDECATĂ

ÎN VIS LA JUDECATĂ

Am mers în noaptea mea de vise,
Pe Domnul să-l întreb şi eu,
De ce relele au permise,
Şi de ce ne supun la greu?

Și am lăsat să-mi cadă capul,
Cum cad păcatele din pat,
La patul meu am tras capacul
Apoi la judecată am plecat.

Am adormit cu Domnul la ureche,
Pe buze am simţit gust de iubit,
Atunci am înţeles o slovă veche,
În care se vorbeşte de sfârşit.

Nedumerirea mi se-aprinde,
Cum se aprind călcâiele iubind,
Un înger mâna îmi cuprinde,
Şi mă anunţă că eu sunt la rând.

În faţa mea, strălucitoare o lumină,
Îmi lasă ochiul dezbrăcat,
Mi-aşează-n faţă o carte plină,
Cu fapte bune şi fapte de păcat.

Le cântăreşte şi-mi îmbracă ochiul,
Ca să-mi arate cât este de cinstit,
Acolo-mi pregătise focul
Sau drumul lung spre infinit.

Îngerul iar mă ia de mână,
M-a ajutat să-nţeleg că m-am salvat,
Că-n fiecare zi , lună sau săptămână,
Pe Domnul eu l-am ascultat.

Și nu mai am pe cine să iubesc

Și nu mai am pe cine să iubesc

Tot cerul scrie-n cărți acum de mine
Și ploaia curge monoton … firesc
Și dascălul la școală nu mai vine,
Și nu mai am pe cine să iubesc.

Dar vino tu cel căruia eu i-am tot spus
De-atâtea ori că viața-i ca o stea
Să împletim același fir dinspre apus
Și să culegem zile câte-om vrea.

Să prindem veșnicia de o mână
Printre tăcerile crescând nevoi
Să ne-mbătăm din inima hapsână
Și gândul vieții să îl scriem noi.

Și dascălul să ne privească-n ceruri
Când ploaia bate toba ei …firesc
Cum de iubire noi cântăm cu leruri
Și cum ne scriem drumul îngeresc.

Iar pe durerea dintre anotimpuri
Să presărăm un vis cu stele noi
Și cu privirea cerului prin timpuri
Să ne întoarcem veseli dintre ploi.

Oraşul ăsta plânge

Oraşul ăsta plânge

Azi strada plânge în oraş,
Sunt străzile prea pline
Cu telegrame şi-un poştaş
Ce parcă nu mai vine.

Mai şchioapătă un câine orb
Lovind o călimară
Se sparge ţipătul de corb
În viaţă sa amară.

Eu mă trezesc, noaptea e grea
Şi frig mi-e la picioare,
Şi totuşi inima aş vrea
Să meargă la culcare.

Sprijin de pernă cotul stâng
Aud, plângând oraşul.
Încep şi eu încet să plâng,
Dar sună lung poştaşul.

Alerg la uşă să-i deschid,
Iar lacrima oftează,
Oraşul învelit de zid,
Pe Domnul îl visează.

De ziduri, iată! Mă izbesc,
Poştaşul mă cuprinde,
În Raiul meu dumnezeesc;
O stea te voi aprinde.

Balcoane albe se perind
Pe sub cerescul spaţiu,
Trec îngeri aripi fâlfăind
Cu vechiul lor nesaţiu.

Parcă aş fi un copilaş
Gonind mereu spre soare.
Şi-n mine plânge un oraş
Cu lacrimi mari de floare.

Pierduţi în visele din noi,
Azi numărăm iar stele,
Loviţi de lună şi de ploi
De gândurile mele.

Nicicând n-a curs aşa de mult
Cu vise-nlăcrimate,
Dar zău că dacă le ascult
Mă-nfrigurează toate.

Şi mă voi duce-n asfinţit
Cu braţele prea pline
Acolo unde e-un sfârşit
Şi nu mai ştiu de mine.

Căci, iată! Azi, vă spun la toţi
Am fost puţin plecată
M-a prins oraşul jos sub roţi
Şi-am dispărut îndată.

Şi nu mai ştiu nici eu de când
Oraşul stă şi plânge,
Dar m-am întors în el şi sunt
O lacrimă de sânge.

Un Rai de stele stă întins
Pe-a veşniciei haos
Şi eu în spaţiul necuprins;
Iubirii, sunt adaos.

Mă veți găsi în scrierile toate

Mă veți găsi în scrierile toate

Mă veți găsi în scrierile toate
Dacă vreodată mă veți căuta,
Am scris din inimă tot ce se poate,
Dar n-am putut mai mult a v-arăta.

De mine și de voi am scris cu viața
Și amintirile-am tot scris cu foc,
Cu-același foc ce ne spărsese gheața
De-a fi pe-aceeași tablă-n joc.

N-am adunat din valurile sorții
Ostroavele care m-au năvălit,
Ci le-am lăsat la marginile cărții
Cu un alai de vise părăsit.

Am socotit că viața mă curtrează
Ca pe regina nopților cândva
Și-am apucat pe drumul ce scurtează
Alte dureri trăite altcumva.

Și totuși iată-ne azi împreună
Ne socotim venitul trecător
Rămași datori trăirii cu o lună
Sub soarele în versuri călător.

Vă veți găsi în scrierile mele
Dacă vreodată vreți a mă găsi,
Acolo vă vorbeam mereu de stele
Și de puterea mea de-a vă iubi.

Am adunat atâtea împreună
Lăsând pe tablă dansul nevăzut
Și-am scris poeme despre lună
Sub ochiu-i rece care ne-a văzut.

Ne regăsim în scrierile toate
Acolo am rămas nemuritori
C-am scris cu-acea lumină care scoate
Dintre poeme, valuri de cititori.

Reflecție

Reflecție

Scriu o carte pe suprafața luminii
Și dezleg căi de fum din matca minunii,
Mă ridic până unde tu cu mine ai fost
Într-o clipă de șoapte, de trăire și rost.

Un copil în oglinzi părăsite de loc
Și un gând repezit spre o mare de foc,
Azi adună cuvinte să te strige din hău
Dintr-o ceață prea groasă pentru sufletul său.

Dar cobor iar în lutul dus cu pasul ușor,
Pentr-un nou început unde scriu de amor
Și mă las în cuvânt când m-așez la oglinzi
Să privesc ochii vieții de trăiri suferinzi.

Mă îmbăt în priviri cu albastre mirări
Unde tu ai rămas pentru vii desfătări.
Scriu o carte cu astre desenând într-un cer
Și te chem în iubire dintre friguri și ger.

Dacă vii, dacă nu, vom avea de văzut,
Dar încep cartea azi cu un alt început,
Risipesc vise goale în altarul de chin
Și răspund cu iubirea repetată-n destin.

Printre versuri revăd, umbra clipei e-n noi,
Dar tot ardem și azi pe sub cerul cu ploi
Unde clipa iubirii în oglinzi o ciocnim
Dăltuindu-i pe margini: doar trăirea ce-o știm.